Căutare

Ţin luna în dinţi
şi-n picioare
copita pământului, spartă
hoinăresc într-un cerb
desenat pe o hartă

aproape îmi leg sângele de un tei
să nu plece pe dealuri,
să nu îşi rupă fruntea sticloasă
de maluri,
să nu se îmbete într-o fată frumoasă
îmbrăcată în cuie şi lemn
dintr-o patrie joasă
ah, duhnind neomenesc
a catifea şi uitare

Tot îmi spun -pământul acesta e mare
vine-n aerul meu
nu mai are răbdare
iar în jur poate nu e nimic de găsit,
nici de plecat,
nici de venit
nici de cuţit.
Oare?...

Ţin luna în dinţi ca pe un frâu,
în genunchi am flori de lucernă
urmele mele mergându-mă
îmi vor zdrobi
părinţii sub pernă.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!