Omul pion

Zece zile te-am urmărit, de pe calul meu alb, cu biciul pe crupă.
Am studiat corpul tău în toate poziţiile; am văzut că
ai pumni mici, aşa cum îmi plac
şi în a zecea zi te-am călcat pe picior şi am zis:

- Ah, bună, nu te-am văzut!

După încă zece zile, graţie biciului, ai adormit îngrozită
că te voi alunga. Te-ai sculat şi m-ai călcat în picioare.
După trei zile ai obosit.
Ţi-am dat apă şi ceva să mănânci şi ai adormit la loc fericită.
Mai mult, am jurat că voi ieşi cu tine la bal.
Atunci ţi-ai scos din cutie pantoful tău de cristal şi ai zis:
- Îţi aminteşti, trebuia să avem un copil!?!

M-am simţit ca un pion, ca un infractor care nu se lasă prins.
Numai prin somn spuneai adevărul, cu tandreţe şi ură:
- Tu eşti pe cerul meu o cometă!
- Tu eşti pe cerul meu o cometă! mă convingeam eu cu francheţe trei zile la rând.

Apoi se făcea că eram vii şi alergam prin grădină.
Calul mânca, într-un colţ, mirt şi jăratic.
Eu, scriam într-un colţ, poezii.
Tu erai tot mai mică şi tot mai frumoasă.
Tu erai tot mai mică şi tot mai frumoasă...

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!