Umbra copilăriei

Am învăţat să înot prin viaţă şi totuşi,
adesea mă înec în valurile dorului
ce nasc din vântul uitării, din depărtări,
dintre cripte de mult ruginite.

Vântul acesta,
din când în când îşi drege glasul
şi şuieră în tivgă chemarea,
o ţipă!

În piept îmi creşte un înger
şi inima-mi plesneşte de lumina lui,
eu duh mă fac îndată şi mă evapor
într-o oază doar de mine ştiută.

Acolo, seara, cântă vesel pitpalacul sus pe deal
şi greierul, cu un ecou de pace, îl îngână;
acolo, în vale, cântă broasca la lumina lunii
şi stau şi-ascult, măi fraţi ai mei,
ascult cu inima - e simfonia lumii!

Mă pun la pas... mersul îmi devine cald,
parc-aş umbla desculţ prin vară
şi tălpile îmi sunt încălzite de sfântul pământ.
Un miros de pâine caldă răscolit de acelaşi vânt,
mă opreşte la o poartă care duce spre trecut.

Mă privesc călărind liberatatea deplină...
ce simplă viaţă aveam atunci şi plină,
fiind copil la ţară!
Duhul meu se opreşte-n şezut
la umbra copilăriei - am găsit locul!

O scenă biblică-mi inundă simţurile-ndată:
bunicul meu e-n bătătură şi îl privesc în ochi,
el nu mă vede, dar cumva mă simte
şi râde către soare,
îşi face sfânta cruce, ia sapa-n mână
şi pleacă împăcat către răzoare.

Şi iată eu îmi ştiu trecutul prin ochii lui,
iar el işi simte viitorul, prin ochii mei
şi între noi oglinda-n care se sticleşte umbra timpului
se sparge!

Blânda adiere a serii mângâie matern ţinutul
şi îl scaldă în miresme de recolte aurii...
un cocoş îi dă onorul şi mă face să tresar
- se pare că am aţipit în oaza mea -
iată-mă din nou la mal, dar mă îneacă dorul!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!