Bună dimineaţa, pământ

îi priveam zâmbind şi atât,
oameni care nu au ucis niciodată,
aveam nevoie de medicamente şi de un soare
mai încet
în drumul şerpuit către noapte,
pescăruşi zburau, să nu-mi fac griji pentru ziua de mâine,
pentru următoarea plecare spre necunoscut,
încercam
să mă gândesc la un lucru frumos.

tot ce îmi puteam aminti însemna averea
pentru care
nu trebuia
să dau socoteală.
ziua continua să scadă,
ne pândeam unii pe alţii,
auzeam focurile, ascunşi în tufişuri,
ca într-o joacă de-a hienele,
oamenii mari inspirau
teama să nu-mi strălucească ochii
din cauza febrei,
noaptea făcea ca şoaptele noastre
să-şi piardă minţile după încărcătorul celuilalt.

cineva încerca să ne convingă cu lapte de mac,

am petrecut timp întrebând
ce boală se întinde ca un stol auriu.
atunci
am simţit că stă în puterea mea
să-i aleg pe cei doisprezece.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!