Caii
Abia trecuseră douăsprezece luni de la
Războiul de șapte zile care-adormise lumea,
Era după căderea serii, când au apărut năstrușnicii cai.
Noi deja făcuserăm legământ cu tăcerea,
În primele câteva zile totul era atât de-încremenit...
Ne-ascultam respirația și eram îngroziți.
A doua zi
Radioul a amuțit; am căutat pe toate frecvențele; nici un răspuns.
A treia zi o navă de război a trecut prin fața noastră spre nord,
Grămezile de cadavre umpleau puntea. A șasea zi
Un avion a plonjat pe deasupra noastră-n mare. Apoi, liniște.
Știri de nicăieri:
Și totuși radiourile erau acolo, în colțurile bucătăriilor noastre,
Încă deschise-n milioane de încăperi din întrega lume.
Dar astăzi dacă ele-ar trebui să retransmită,
Dacă pe neașteptate ar trebui să vorbească iarăși,
Noi am refuza să le-ascultăm, nu le-am permite să învie
Vechea lume cu toată răutatea ei, lume care și-a înghițit, hulpav,
Într-o secundă, copii. Asta nu se va mai întâmpla încă o dată.
Uneori ne gândim la națiunile cufundate-n somn adânc,
Chircite-într-o durere surdă și impenetrabilă,
Și stranietatea gândului ne copleșește.
Tractoarele zac, fierătănii moarte, pe ogoarele noastre; seara
Par niște solzoși monștri marini la pândă, în așteptare.
Le abandonăm unde sunt, în rugină:
"Se vor descompune și vor redeveni țărână."
Înjugăm din nou boii la plugul ruginit,
Demult uitat și nefolosit. Ne-am întors
Departe în trecut, pe pământul strămoșilor.
Și atunci, în seara aceea
De vară târzie, au apărut năstrușnicii cai.
Am auzit un duduit îndepărtat pe drum,
Un ropot care se apropia; liniște, iarăși ropot,
Care-apropiindu-se de-ocol se transforma-n tunet.
Le-am văzut capetele
Asemeni unui talaz venind spre țărm, ni se făcuse teamă.
Noi ne vânduserăm caii demult, pe vremea bunicilor,
Să cumpărăm tractoare. Acum ni se păreau străini și stranii,
Căzuți parcă de pe stema unor legendare scuturi
Sau din vechile picturi ale cărților cu cavaleri.
Nu îndrăzneam să ne-apropiem. Însă ei așteptau
Timizi și dârji, trimiși parcă de-o poruncă
De la-începuturile lumii să afle unde și cum ne-am rătăcit
De ei, de tovarășii noștri de odinioară.
La început nu ne-a trecut deloc prin gând
Că erau făpturi care puteau fi stăpânite cu folos.
Printre ei erau și câțiva mânji
Fătați undeva-n pustietatea-acestei lumi sparte,
Fragezi și fragili, venind parcă din propriul lor Eden.
De-atunci ei trag la plugurile noastre și duc poveri,
Iar libera și voluntara lor servitudine ne străpunge inimile.
Viața noastră s-a schimbat; sosirea lor e începutul nostru.
NB.
T. S. Eliot, laureat al premiului Nobel, care i-a editat lui Edwin Muir un volum de poezii, face următoarea
remarcă referitoare la textul de mai sus: "această mare și înfiorătoare poezie a erei nucleare."
poezie de Edwin Muir,1887-1959, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre început
- poezii despre tractoare
- poezii despre seară
- poezii despre război
- poezii despre radio
- poezii despre poezie
- poezii despre gânduri
- poezii despre cărți
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.