Timpul negării

străinul cu faţa de ceară
îmi cerea să nu tac,
de parcă ar fi ieşit dintr-o iubire năpraznică
o tinereţe târzie.
lumea se făcea coada unui şarpe ce nu ajungea cu limba
în pahar,
valurile mării urmau dâra de sare,
încărcând atmosfera.
totuşi noaptea,
noaptea în care nu crezusem niciodată că voi nimeri
toiagul vreunui înţelept
deprins cu cercurile
şi certurile
sau bârna vreunui păcătos mai recunoscător
decât mine, cel care împietream
cu privirea la tine,
cerul s-a deschis pentru câţiva copii,
pe care Dumnezeu îi dădea exemplu:
unu şi cu unu fac mai mult decât viaţa.
degeaba îmi suflecam pantalonii să trec prin faţa Lui
murdar de intriga firii,
un crocodil pătrat îşi tăia din răsărit o porţie zdravănă
de nămol,
fericirea
părea cuvântul ce duce la moarte,
copaci din aceeaşi sămânţă cu rădăcinile-n casă
voiau să plece spre locurile unde păsările
nu puteau ajunge la muguri,
nici la braţul de lemne pe care imaginea mamei zăbovise
un timp de iubire.
mai mult decât orice beţie,
limba ceasului vechi trecea pe vârfuri
- balerină nefericită
pe podeaua ce înghiţea nesătulă
aplauze.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!