Confesiune

Psihiatrul meu mi-a spus
că n-ar fi trebuit să am vocaţie de poet.
În primul rând am văzut lumina zilei într-o clasă socială improprie
unde lacrimile ca şi rugăciunile erau păstrate într-o cameră a sufletului
mai mereu încuiată,
deci nu puteai plânge pentru orice
nu te puteai ruga pentru orice.

În al doilea rând
inima mea fusese modificată încă de la naştere,
fiind doar un ciob dintr-o oglindă
în care era imposibil să mă pot privi întreagă,
acesta fiind motivul real pentru care mi-am scris poemele pe frânturi de lume,
pe petice de primăveri grăbite,
pe câmpuri de zăpadă ori
le-am presărat prin nesfârşitele păduri siberiene.

De fapt
am descoperit că tot ce ştiu psihiatrii
e să-ţi pună întrebări despre copilărie.
De parcă aş fi asistat la proiectarea unui film mut
memoria-mi cădea mereu în nas spre hazul răutăcios al şotronului
pe care de-atâtea ori l-am călcat în picioare,
zmeiele de hârtie alergau după umbra mea trecută
iar ultima clipă asculta poveşti de la o piatră uitată-n margine de drum.

Aşadar să nu vă aşteptaţi să mă las târâtă în noianul amintirilor
din zilele când eram o fetiţă
cu heruvimi legaţi în cozile subţiri,
capabilă să-mi etalez toată inocenţa
pentru a impresiona secerişul
care avea să strângă toţi macii găsiţi în obraji
să-nchidă ochii tuturor albăstrelelor.

poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!