Lumină întunecată

[Umbra]

În fiecare zi
De un infinit de ori

Şi copacii mor
Aşteptând în rând ca la tăiere
În a omului onor
Sacrificaţi pentru o clipă de plăcere.
Ne mişcăm, trezim, visăm
Fără ca-n viaţă să discernem
Un cărbune, diamant
Un diamant ce-i tot cărbune.
Nu conştiinţa, inteligenţa
E ceea ce
Ne face umani, geniali sau raţionali.
Deşi trecură
Eoni întregi
N-am învăţat
Cum să trăim în armonie
În agonie
Sau entropie
Cu mişcarea pendulară
A timpului neîn-trecut.
Orice făptură, oricât de mică
Inteligentă de-ar fi
Ca şi noi ea ar distruge
Din spaime abrupte înălţate
O pădure milenară
Ar fi arsă, reclădită
Sub chip de om rebranduită.
Suntem o umbră
(Da, doar o umbră, o cititorule, nu te mira, chiar dacă iţi închizi ochii, umbra, aceeaşi umbră mereu în preschimbare va rămâne... tot la fel)
În căutarea dimineţii
Noaptea găsim ce e tristeţea
Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji
Şi totuşi pentru a noastră mântuire
Tăiem la baza rădăcina
Rugându-ne ca şi tulpina
Să stea dreaptă înălţată
Strigând zadarnic un crez impur
A ta jertfă, a mea ofrandă.
Un sunet alb de a vieţui
Neputinţa de a muri.
Suntem nemuritori doar cu gândul,
În veşnicie vom muri.
Suntem aici, ai voştri stăpâni
Vai de noi căci prin
Tăiere
Ce distrugem ne-nconjoară
Ca-ntr-o plasă a minciunii
A durerii, slăbiciunii
Şi a bolii de a fi
Un om prea mic pentru a pricepe
Căci prin viaţa ce-o curmăm
Noi la moarte ne condamnăm

Trecem şi nu ne uitam

La umbra ce-o călcăm.

poezie de Ioan Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!