Călcâi de piatră

Din os de neputinţă şi ochi de leac astmatic
Îmi ţes călcâi de piatră brodat cu fir de cer,
Croiesc ciorapi din sălcii, din stufăriş sălbatic,
Să-i pot purta prin lume, pe drum de zi, lejer.

Iar spini de-mi ies în cale topesc banal de ciudă
Sfârşind sub talpa crudă nepământesc de grea,
Din neumblare vărs ulciorul plin de trudă
Spre-a-mi fi desert vreodată la masa cea mai rea.

Îmi pierd în sâmburi miezul şi-l caut printre oase
Ameţitor de tainic îmi râde din călcâi,
Sub preşul şters al zilei sunt vremurile roase
Şi date cu aghiazmă ca eu să le tămâi.

Nu-i timp de-ntors călcâiul din şaua neuitării
Şi nici de ligamente de înnodat absurd,
Aştept să pot răpi un veac al nerăbdării
Să ies din piatra-n care anevoios mai zburd.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!