Cântec de lună înflorită

Ce linişte de seară e în noi,
ce umbră dezgolită,
genunchii râd în desfătare
şi luna-i toată înflorită.

Prin a trupului chemare
mâna ta parcă m-ar scrie,
doar jăraticul din sânge
e început de simfonie.

Cât de paşnică e iarba,
fiind păscută de acei cai
care uneori se-aud
nechezând frumos în rai.

Ay, de pe buze curge mierea
când sărutul mi-l închegi,
iar cu genele-ţi de stele
gleznele tu mi le legi.

Râd cu inima la tine
şi cu sânii dezmierdaţi,
îmi devori zăpada clipei
şi-apoi din nou mă-nalţi.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!