Pălăria de paie

În oraş, sub fierăstrăul frunzelor unui stejar
dominând intersecţia, îl vezi pe el
cu câteva minute înainte de ivirea zorilor, norocos
că poate aţipi în schimbul trei. De-a lungul anilor
luase fel de fel de înfăţişări, se întinsese
pe multe feluri de iarbă, sub stele,
sub ochiul chel al lunii holbându-se la el.

Obişnuia să doarmă asemeni unui pahar cu apă
ţinut în mână de o fată foarte tânără.
Apoi a aflat că nu era perfect, că
nimeni nu era perfect. Aşa că a luat-o
spre nord, adăpostindu-se într-un cort fragil,
prea mic chiar pentru trupul lui subţire.

Pânza saltelei din baraca-împărţită cu alţii
este maronie şi miroase
de la sudoarea altor doi oameni.
Unul dintre ei mestecă tutun:
ei nu s-au întâlnit niciodată.
Pentru el munca este o trecătoare bătaie de cap,
iar muzica de după este ca o femeie
care-l atinge uşor
pentru a se cuibări apoi la pieptul lui.
Când cântă, îşi închide ochii.
Nu ştie niciodată când se va ivi,
dar atunci când ea pleacă, întotdeauna înclină capul
şi-şi atinge cu două degete borul pălăriei.

poezie de Rita Dove, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!