Catedrală la piept strânsă

Sunt un Norocos, în viaţă, blestemată dimineaţă
Şi orice apus din mine, astăzi mă sfinţesc strămoşii,
În icoane mă cocoaţă, ca un bulgăre de gheaţă
Ce îl rastignesti pe cruce şi-l plăteşti cu ouă roşii.

Tu Nerăbdatoare încă, rabdă-n taina ta adâncă
Căci în versurile sale te-a bătut de mult în cuie,
Ea n-aude că-i de stâncă, rece, palidă poruncă,
Iar tu Pulbere de fată ai s-ajungi a ei statuie.

Fac din picături de sânge, însetatului i-ajunge
Să ridice-o catedrală cu băncuţe ca la şcoală,
Unde răul ce te-atinge stă în inimă şi-ţi plânge,
Că-i boier, ori coate goale... picătură de cerneală.

Singura carte ce-i scrisă cu parfumul de caisă
E ţinută-ntr-o icoană cu o toartă, parcă-i cană
De eşti dună de nisip, însetată poartă-nchisă,
Tu apleacă-te şi soarbe şI se mai alină-o rană.

Cerul intră pe fereastră, mamă noastră-i poezie,
De la florile ce-ai strâns câte lacrimi sunt deajuns
Să apună-o galaxie, niciun Dumnezeu nu ştie
Când te faci că nu există tot imensul ce s-a stins.

Lupii mei ca un baltag lenevesc pe pragul meu,
Eu cu focul tău Femeie ne căznim ca soba stinsă,
C-o scânteie-i tare greu poate şi lui Dumnezeu,
Când te ridicăm pe coală Galaxie-n noapte,-aprinsă.

poezie de Mircea Trifu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!