Dar

nefericirea mea
l-ar umple de tristeţe pe Dumnezeu
iremediabil l-ar pune la colţul ruşinii
în rând cu infamii şi cu hoţii

ieşindu-ne din divinitate
am trânti uşi şi cu Cer am da de pământ
până când din El ar rămâne
împuţite zdrenţele noastre învechite

şi de unde... din ce cameră plină... nepărăsită
o să-şi mai ia îngerii zborul...
zborul şi chipul?!

înţelesurile s-ar strânge taciturn
asemenea morţilor blestemaţi să rămână în viaţă
în recipiente anoste cu etichetă
în fapt închisoarea aceasta a destinelor pervertite

şi atunci

cum s-ar mai prinde sibilinica muzică
a copacului înviind înspre om?!
ce i-am răspunde pădurii chemându-ne
pe numele noastre izgonite?!

intraţi în prigoana sinelui contra sine
iubirea s-ar face habitat al neantului
barbari am merge prin ea cu tălpi uzurpate
neînstare vreodată a se situa
sub incidenţa miracolului

târşâindu-ne carnea am impregna
nevăzuţii fotoni îndurându-ne singurătatea
bolnavi ne-am lua şi unica şansă
la eternitate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!