În balansoarul vieții
Când trupul înflorește ca și lacul cel cu nuferi
și dai cu ochii roată pân'la-ndepărtate maluri,
tu iubito, nu mai poți focul dragoste-i să-l suferi
vechea lotcă nu mai e între trestii, nici pe valuri.
Stai cuprinsă de absența serilor de catifea
într-o visătoare vraje-n care-ncepi să te ascunzi
și-ți ghicești norocul lipsă într-o ceașcă de cafea
linii negre desenate-s în pereții ei rotunzi.
Nu mai ești în oglinda anilor de floare rară,
dar oricum ești tot frumoasă și zurlie uneori,
te-a lovit în trup, frig de iarnă, arșită de vară,
dar ai flăcări peste ape ca ascunsele comori.
Ești iubită-n profunzime cum cuvântu-n poezie,
știu în balansoarul vieții toate vin și toate trec,
nu ai niciun fel de dogmă și nu cazi în erezie
de aceea datul sorții vreu cu tine să-l petrec.
Te las în risipirea fructelor aproape coapte
fără nicio amăgire sufletul să mi-l culegi,
în poemul fericirii rostit de noi în șoapte,
să mărturisești din viață cât de mult mai înțelegi.
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre poezie
- poezii despre foc
- poezii despre flori
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
- poezii despre seară
- poezii despre ochi
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.