Cireşele uitate

ţi-am fost atâţia ani povară
de noapte şi de zi
amară ca cireşele de vară
strivite între dinţi şi dăruite ţie
şi-acum mă suni şi-mi spui
cu glasul stins şi rugător
că-ţi este dor de mine
nedreaptă-i ora asta în care ai sunat
nedrept oraşul ăsta care doarme şi iubeşte
noaptea ştie cum se zideşte tristeţea
cărămidă peste cărămidă, lacrimă după lacrimă
aici păsările cântă, chiar dacă sună trist
şi florile în fiecare zi spre soare se îndreaptă
şi-n palme sărutări şi zâmbete adun
iar între timp atât de multe ore de încântare am uitat

doar pumnul de cireşe amărui strivite-n poala rochiei de vară
miroase-a tinereţe, a dragoste şi-a moarte
pentru că tot mai scurte zile vin
cu frig mai mare, cu zăpezi mai mari
în care s-adormim, să nu uităm nimic, să ne-amintim

poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!