Bună seara, domnule dulap

Era o vreme cînd aş fi vrut să întreb dacă roata morii
s-ar putea învîrti în ambele sensuri,
dar ştiam că nimeni nu mi-ar răspunde la întrebări fără sens.
De fapt nici nu am încercat, deci nu am vrut.
Eram un om frumos împreună cu ceilalţi oameni frumoşi,
care se temeau de gheaţa de pe stradă.
Puneam rar întrebări, ca o specie inteligentă.

Ştiam că dispar căruţa şi batista şi morile şi fierarii,
nările familiei flămînzind la mirosul pîinii.
Dedicam o lacrimă andante grazioso pentru fluturii albi
care zburau peste varza verde a bunicii.
Piviniţa era plină de mere.

Bună seara, domnule aragaz cu ochiuri. E noapte.
Bună seara, domnule scaun vechi, domnule pat cu arcuri.
Domnule dulap, bună seara.
Geamurile termopan clipesc nonşalant, fiindcă ele au
o aparenţă igienică şi placidă, ca a medicului în halat alb din plastic,
cu papuci spitaliceşti albi şi comozi, de gardă în noaptea Învierii.

Seara bună, amintiri! încîntată de cunoştinţă.
Atît de duios le acoperă lumina electrică pe toate cele,
e o cameră a mea în care sentimentele mele cresc frunze argintii,
cad din luna de pe cer şi se tîrăsc, parcă vii, pe tavanul aproape pătrat.
Niciodată nu am fost nefericită cînd am privit formele geometrice,
ele parcă ştiu să fie perfecte, din colţ în colţ.
Priviţi-le drept în faţă.

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!