Silful

Duh al aerului, silful, forme largi închipuieşte,
Ca jonglerii mingi de spumă şi de vânt în cer roteşte,
Iar în case se strecoară – numai dânsul ştie cum –
Distilând din flori uscate stinsul verilor parfum,
Exalând din rochii rupte dulci miresme desuete,
Clătinând uşor pendulul vrunui ceas de pe perete
Sau făcându-şi joc cu panglici, cu vreo scamă, cu vreo fundă,
Fiindcă aerul e visul unde toate se cufundă.

Într-o roză cu petale veştejite, pe o carte,
Sta o fee-n agonie, sângerând, tânjind spre moarte,
Căci în orişicare floare spun legendele c-ar fi
Câte-o zână ce cu floarea timpul o va ofili.

Prea mărunt e trupul zânei, ochiul lumii n-o străvede,
De aceea doar copilul sau poetul se încrede
Că ar exista aievea, dincolo de-a ei poveste.
"Silfule, suspină dânsa, du-mă-n zbor pe-a tale creste,

Du-mă să mai văd poiana unde flori răsar şi unde,
Printre crini şi albăstrele, păpădiile rotunde
Nimburi spulberă, de scamă, sub suflarea ta senină,
Unde peste valea nopţii eram fee şi regină..."

Rugămintea ei, fireşte, nu puteam s-aud şi eu,
Dar vedeam cum se-nteţeşte vântul, acest aprig zeu,
Şi cum floarea cuprinzând-o, ridicând-o de pe carte,
Pe fereastra larg deschisă a purtat-o-n zări, departe.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!