Intermezzo
în această singurătate numită lume
cu greu păsările mai înfloresc oamenii
la capătul cerului ca-ntr-un capăt de 117 bucureștean
crește vegetație sălbatică: pulsul meu alb rătăcit
în tricoul tău galben
! oamenii
s-au oprit
de mult n-au mai străbătut
Habitatul Copacului
nici sensul celui din urmă glonț
ținta perfectă: sternul anodinului
pentru că trup
pentru că NuDumnezeu!
prinși de câte un rest căutăm
suntem așa de influențabili
nimic original cu alură cosmică
ne aranjăm gândul similar cu cea mai recentă imagine
dintr-un album/ din plină irealitate
zidul avea dungi intrate în carne
drumul hoardelor neobosite de termite invadându-ne deciziile
această uriașă neputință de a ne desprinde de destin
așteptăm
sufleori la scenă deschisă
nu suntem siguri
nu deținem propriile cuvinte
nici măcar apocalipsa individuală
în această continuă lipsă de viață și de moarte
timpul nostru este momentul acesta de respiro
între 2 puseuri acute de Alzheimer
suficient de puțin cât o femeie să-și conștientizeze
posibilitatea de fericire/ gândul tragic
devenit aproape firesc al neatingerii ei
iată Pasărea!
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre păsări
- poezii despre viață
- poezii despre tragedie
- poezii despre timp
- poezii despre superlative
- poezii despre singurătate
- poezii despre puls
- poezii despre posibilitate
- poezii despre perfecțiune
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.