Locuiesc printre stânci

Afară-i zgomot
priviri aţintite în asfalt îşi spun în gând
că mâine poate va fi linişte şi-un pic mai bine
pe chipuri citesc neputinţe şi chinul acela încercând să cârpească pe ici pe colo
acel ceva ce nu mai poate fi cârpit niciodată.
Nici eu nu sunt mai norocoasă
duc o luptă cu jumătăţi de inimi în colţuri de timp
locuiesc undeva după două cuvinte reci şi-ncerc să mă smulg
din clipirile îngreunate ale pleoapelor ude,
împreunez braţele a rugă încercând să-ndepărtez molozul de durere
îmi caut aripi să pot reuşi până la sfârşitul lumii..
Sub muşcături de buze şi în miros de sânge
asist fără să vreau la haosul trupurilor flămânde surde şi mute
îşi vând şi ultimele bucăţele de suflet rămase neîmpietrite
e ţipăt şi-n urmă rămâne... stâncă.

poezie de Mihaela Huţanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!