Conspiraţia virgulei şi îngerul meu

Într-un timp luminat oarecare...
păsările cădeau foarte lent,
ajunse la desăvârşirea prăbuşirii.
Pe toate era zgâriat cu virgula,
numele unui copil.
Conspiraţia virgulei era ataşată,
la trusa de păsări.
O viaţă am flirtat zâmbind,
cu imaginaţia şi moartea
şi nimic!
Cad cruci interesante
iar eu nu le ridic...
Aplecat spre a studia
sentimentul profund al ignoranţei
şi mersului înainte,
într-un mod voit...
ocoleam întâlnirea cu divinitatea,
printr-o constrângere a tăcerii.
Întotdeauna în preajma mea:
îngerul meu!
Pe ăsta-l speriam mereu,
aruncând în el,
cu întunericul din căuşul palmelor.
El îmi dă ultimul gând
înainte de visul
ce mă duce-n alte universuri,
unde zâmbetul lui
mă îmbăta cu o beţie cerească,
într-un cer fără scări.
Din locuinţa lui Dumnezeu
ieşeau raze multe,
fără nicio virgulă!
Nu ştiu să le folosesc
încă...

Sau am orbit,
văzând...
dar altfel.

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!