Călătorie

Mă-întorc înfrigurat în mine însumi
Ca într-o casă rece şi pustie.
Tăcerea, spânzurată, zace-n plânsu-mi,
Iară din gând mi se prelinge o fobie:

Prin umbra gri care-mi înghite trupul
Ca orbul merg, cu mâinile întinse,
Adulmec drumul şi mă simt ca lupul
Cu gleznele în gheaţa iernii prinse.

Mă-ndrept spre o lumină seacă,
Aşchii din ea respiră crunt în mine
Şi mă transformă sau cu greu încearcă
Să îmi găsească neştiute vine.

Capul mi-l ţin plecat cu îndârjire,
Nu vreau să văd vreo umbră ce acuză,
Lumina se arată lent, subţire
Şi întunericul se naşte ca o scuză.

Vreau să petrec în ziua lucitoare,
Să mă ascund în cântec şi cuvânt,
Să răsucesc în sânge, curgătoare,
Rana acoperită de pământ.

Învins de râsul surd al îndoielii
Şi agăţat de timp ca de un laţ
Să las tăcerea sub cuvântul pielii
Să curgă-n salturi roşii, cu nesaţ.

Şi îmbătat de propria-mi trufie
Să cred că văd ce este nevăzut,
Să ştiu că spun ce toată lumea ştie
Când vine vremea dulce de tăcut.

Să mă arăt în razele de soare,
În flacăra ce zilnic arde burgul,
Căzut, în gânduri, crud, zornăitoare,
Cerşind, cu fast, răcoarea şi amurgul.

poezie de Nicolae Ler din Despre zile, nopţi, trecere... transcrieri din Cartea Sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!