Femeia cu violoncel

Înfăşor cuvintele în pânza cunoaşterii
le capitonez cu violet uşile,
să nu se audă în exterior,
sunetele să rămână închise-n voce
şi să cânte imnuri dragostei.

Rostirea lor pe de rost,
să se lege-n şirag smălţuit de trăire,
să-mi fie iarbă de căpătâi moale
sub aura poetică a gândului.

Soarele aruncat în zori pe ţărmul îndepărtat,
să le ridice în braţe,
să le dea drumul în valuri
şi să vâslească prin sufletul meu.

Memoria să le tapeteze pereţii literelor,
să fie aşezate-n sertarele pentru poeme
iar tu femeia cu violoncel,
să le interpretezi pe note joase,
să faci din ele copilul
care-ţi împlineşte trupul subţire
şi face din el vâslă prin timp
care trece de nori.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!