La crucea mamei

(Unui chip de înger al copilăriei)

Pe sub salcâmi scăldaţi de gerul iernii moarte,
Gonită-n roata vieţii de-un martie vântos,
Răsare caldă luna, dar e aşa departe
De strada prea murdară şi de noroiul gros.

Cu raze dulci şi blânde atinge astrul nopţii
Chiar şi răcoarea morţii din vechiul cimitir,
Iar crucile dorm triste, pleşuve-n calea sorţii,
Cuprinse de-al uitării neîndoielnic fir.

Pe lângă stâlpul vechi al porţii putrezite,
Răzbate un copil în cimitirul rece,
Vârtos mai e noroiul potecii adormite,
Dar caldă este urma ce printre cruci îi trece.

Cămaşa-i ruptă-n poale şi agăţată-n spate,
Şi-i suflă prin ea vântul tăios de primăvară,
Picioarele-i sunt reci, şi goale, descălţate,
Căci vechii săi bocanci i-a rupt de astă vară.

Doar ochii vii şi negri îi mai răspund chemării
Pe care-o viaţă tristă i-o adresează poate.
Îngenunchind cu grijă, nedând nicicând uitării
Mormântu-acela-n care-i stau gândurile toate,

Se-aşează lâng-o cruce ce-a fost de fag odată,
Şi-aprinde-o lumânare, şi crucea-n braţe-o strânge,
Pe când din ceruri luna îl luminează toată,
Iar el cuprins de vise, îndurerat se plânge:

"E martie măicuţă, şi iar e primăvară,
E ziua ta pe care n-o voi uita nicicând,
Ţi-aprind o lumânare, priveşte-mă dar iară!
Căci am cerşit-o-n piaţă plângând şi iar plângând.

Nu ţi-am adus cadou nici cel puţin o floare,
Cum ţi-am adus în anul trecut de ziua ta,
Dar să mă ierţi măicuţă, căci n-am mai fost în stare
Nici chiar să-ntind o mână să pot să cer ceva.

M-am tot rotit în jurul a zeci de florărese
Sperând că poate-o floare vreuna îmi va da,
Dar peste toată zarva n-avea cui să-i mai pese,
De-un biet copil sărman şi de măicuţa sa.

Trezeşte-te măicuţă şi lângă tine ia-mă,
Răpeşte-mi viaţa crudă, în rugăciuni s-o frângi,
Căci mi-este greu aici, şi vreau cuprins de teamă,
De ziua ta măicuţă, în braţe să mă strângi."

Ce tristă este luna când printre nori apune,
Iar soarele ce trist la orizont răsare!
În cimitirul rece încep să se adune
Fiorii dimineţii scăldată în răcoare.

Un copilaş de-o şchioapă strângând în braţe-o cruce
Pe un mormânt adoarme tot suspinând uşor
Şi râde-n timp ce visul înşelător îl duce
Departe de noroaie, de foame şi de dor.

poezie de Laurenţiu Nelu Rădoi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!