Albastru-ndoliat
În plină zi se face noapte
Și ninge fără de motiv,
Albastrul lui Sabin Bălașa
S-a-ndoliat definitiv.
În deficitul de albastru
Al unei lumi cu pumnii strânși,
Era nevoie de seninul,
Cu mări, cu nimfe și cu mânji.
Era albastrul dinspre dangăt,
Când bate clopotul în cer,
Era accentul trist al mării,
Când marile corăbii pier.
Era lumina din privirea
Discipolului muribund,
Când moare-n temniță profetul
Și ceilalți faptul il ascund.
La nunta de culori a lumii,
Un loc de cinste și-a făcut
Albastrul lui Sabin Bălașa,
Iluminat de absolut.
E mult pământ în jurul nostru
Și e destul pământ în noi,
Simțim pământ în cărămidă,
În țest, în oale și-n noroi.
Așa că resimțeam nevoia
Măcar a unui strop de cer,
Pe un pământ pe care cerul
E-un tragic oaspete stingher.
Și, uite, se îndoilază
Și nu mai are crezământ
Puținul cer al lui Bălașa
Și cade pictorul, înfrânt.
Ne-am săturat de-atâta noapte
Și ni se face dor de zi,
Să-nsămânțăm în noi albastrul,
Spre-a nici nu mai putea muri.
Dar e bolnav și curcubeul,
Închis într-un spital sordid,
Nuanțele ajung în zdrențe,
Comutatoarele se-nchid.
Și-n toată negura murdară,
Ca-ntr-un reînviat pariu,
Ce ochi albaștri are cerul,
Ca semn că Dumnezeu e viu.
Sunt răstigniți aceiași îngeri
Între femeie și bărbat,
În veac de promiscuitate
Și de albastru-ndoliat.
poezie celebră de Adrian Păunescu (5 aprilie 2008)
Adăugat de Ion Bogdan
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre albastru
- poezii despre îngeri
- poezii despre înfrângere
- poezii despre tristețe
- poezii despre tragedie
- poezii despre timp
- poezii despre religie
- poezii despre pictură
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.