Ochiul din Lună

S-a ruşinat de atâta indecenţă
acoperindu-se cu nori,
transfigurată
privea spre pământ
înmărmurită
şi nu putea înţelege transformarea,
întoarcerea omului
la primul impuls animalic
pierzâdu-şi reperele cereşti!

Ne călărim pe stradă de faţă cu mama,
cu sora,
fără ruşine,
cu mintea ştearsă mai punem o... în gură,
pe buze,
să fie iubirea dată pe spate,
ajustată cu vânjoşii bicepşi de taur viril!

Ce neruşinare se afişează în vreme,
în timpul acesta orfan de Dumnezeu,
de lacrima mamei pândită de cuţitul fiului
pentru un bănuţ prizat la colţ de stradă!

Se uită pieziş dintre stele
şi se acoperă cu amintirea romantică
a tinereţii generaţiilor trecute,
şi râde şi plânge,
şi plânge
şi parcă se roagă să mai vadă
o gură tremurândă,
sfioasă,
să dăruiască sărutul,
primul sărut
de fecioară mângâiată de cer!

poezie de Alexandru Berceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!