Mi-a obosit cuvântul...
Mi-a obosit cuvântul și-n tăcerea sacră,
Privește cu ochi triști voința ce masacră
Și vis și bucurie și vers înflăcărat,
Și șade-ngenuncheat, tăcut de-mpovărat.
Și-atâtea răni pansase în versuri zâmbitoare,
Și n-a spus niciodată că și pe el îl doare
Și sufletul și fila și soarta ce pălea
Într-o revoltă mută că-i strâmbă, da de rea!
Mi-e istovit cuvântul și-l las să stea cuminte,
Într-un ungher ascuns, golit, fără veșminte,
Să-și bandajeze suflet și răni să-și oblojească,
Că e așa mâhnit, de nu vrea să-mi vorbească...
Mi-a obosit cuvântul... retras, cu slăbiciune,
Îl mângâi ca o mamă, și spun o rugăciune,
Să-i dea Domnul speranță și zvâc animator,
Să-l scot din letargie că făr* de el, eu mor...
poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre versuri
- poezii despre tăcere
- poezii despre tristețe
- poezii despre suflet
- poezii despre poezie
- poezii despre zâmbet
- poezii despre vorbire
- poezii despre visare
- poezii despre revoltă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.