Pian lucind

În mijlocul sălii de piatră,
În eleganţa dinadins creată
De-un greu pian acoperit
De-ntuneric vag, înăbuşit.

Deodată, însă, timpul mort
Ucis de-al gândului confort,
Reînvie, din mormântul nins
Când clapa gravă s-a atins.

Uşor, ca o petală-n zbor
Pluteşte-n aer-al meu dor
Călcând pe câte-o altă notă
Din arta prinsă-n forfotă.

Timpul nu se mai măsoară
În ceasul vechi, ce-l împresoară,
Ci clipa-n sunet se preschimbă,
Un infinit, artistul să atingă.

Chaosul în cântec transformat,
Pianul, în splendori scăldat
Luceşte-n sala împietrită,
Din negura, acum, sfârşită.

Ce dacă al său cânt
Inimi îngheţate-a frânt?
Ce dac-a unora credinţă
Vădit-a firii neputinţă?

El veşnic fi-va lucitior,
Pianul, simbol grăitor,
Artistului, ce, cu-al său cânt,
Aduce realul pe Pământ.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!