Luminile lumii sunt stinse
Luminile lumii se sting,
Mai sclipesc câteva prin cetate,
Armate mondiale înving,
Generații sub spectrul lui Marte.
Aș fi vrut să trăim ca-n trecut,
În lumina Cetății Eterne,
Conjurații conspiră tăcut,
Să ne prindă-n capcane moderne.
Te mai am, te mai vreau, cum să nu?
Dar minunile lumii sunt stinse,
Și le vezi uneori numai tu,
Prin cetăți, cu luminile-aprinse.
Suntem totuși doar doi străini,
Ne strivește apusul ce vine,
Mai aprind împărați bizantini,
Candelabrele gintei latine.
Te mai vreau, te mai pot, te mai simt,
Dar ne sting conspirații mortale,
Reaprindem lumini pe Pământ,
Luceferi în cetăți ancestrale,
Care eu, care tu, care noi,
Mai veghează în noapte ruina?
Au rămas pe Pământ doi strigoi,
Prin cetăți să aprindă lumina.
Mă mai ierți, mă înșeli, te mai iert,
Peste lume se trage cortina,
Așteptăm într-un secol incert,
Un profet să aprindă lumina,
Te iubesc, te iubesc, cum să nu?
Dar luminile lumii sunt stinse,
Și-am rămas pe Pământ eu și tu,
Să veghem candelabrele-aprinse.
Pentru noi se trezește-un apus,
Pe Pământ un apus mai răsare,
Când cocorii luminii s-au dus,
Semănăm prin amurg felinare.
Iar lumea dacă nu ne mai vrea,
Cu lumini condamnate la moarte,
Te invit să plecăm, draga mea,
Luminând pe planeta lui Marte...
poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre iertare
- poezii despre victorie
- poezii despre viață
- poezii despre tăcere
- poezii despre timp
- poezii despre strigoi
- poezii despre planete
- poezii despre pedeapsa cu moartea
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.