Quo vadis

din catacombe am ieşit
mai mult mort decât viu
mă urmăreau mugetele împărăteşti
la aprinderea focului
un fluture gigantic un singur fluture
nu avea aripile arse
dâra de polen a inefabilului
singurul lucru palpabil pe care-l urmam
quo vadis
torturile semenilor îmi oprise pasul
aidoma ideilor la ieşirea din peştera cu lilieci negri
atârnând zgribuliţi deasupra vremelniciei
nu aveam conştiinţa morţii din adâncuri
mă îndreptam spre lumină
orbitoare lumină într-o zi de miercuri
în care fusesem dat spre sfâşiere fiarelor
o clipă le înfruntasem din inerţie şi teamă
cândva fusesem un om puternic
şi nimeni dintre ai mei nu se putea măsura cu mine
ştiind că mă voi lăsa învins
doar pentru a atinge paradisul numai din capriciu
monstruozitatea lăsată în urmă
face obiectul istoricilor pe mii de ani
şi numai prin miracol cei care au ajuns în lumină
vor vorbi la atingerea cerului despre suprema senzaţie a libertăţii
pe câmpuri primăvara răsare în munţi
şi izvoarelor inocenţei le cresc mâini mângâietoare

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!