De mână cu Icar

Zburam mai sus de ceruri, prin haosul macabru,
Trecut-am de regatul clepsidrelor, nomad,
Aud neobosite grăunţele cum cad,
Deasupra se anină al vieţii candelabru.

Vâslesc prin bolta goală, cu-acel străin nesaţ,
Ce te împinge-n locul văzut întâia oară,
Prind lacrimi să îmi curgă din aripa de ceară,
Plutind spre candelabrul cu sorii prinşi pe braţ.

Îmi amintesc Icarul ce-n hău s-a prăbuşit,
Şi-mi caut drumu-n slavă, de care m-am pierdut,
Săgeţi incendescente, dogoarea şi-o ascut,
Clepsidrele-s în urmă şi plâng necontenit.

Planetele se-nsiră ca lanţuri de mărgele,
Mă cheamă depărtarea cu mantia-i albastră
În care-si are cuibul o pasăre măiastră,
Ce zboară fantomatic în vidul dintre stele.

Mă cheamă infinitul în globu-i de cleştar,
Dar mai aştept o umbră, ce-n urmă a rămas
Si poate un miracol, s-apară un Pegas...
Plecat-am mai departe, de mână cu Icar!

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!