"A fi, a nu fi ?"

I
Sub plopul cărui frunză
Cu drag imi şuşoteşte
Când toată lumea-mi pare
Un insipid furnal,
În pieptu-mi cu cadenţa
Sublimul încolţeşte
Cât spatele doseşte
Al lumii infernal.

Telurice situri
Ce inimi virile
Pe scutul lăuntric
De veacuri l-au pus,
În faţa-mi se 'nalţă
Trecând peste zile,
Ca gânduri febrile
De-acum care nu-s.

Doar fapta mai rămâne
Şi evuri pe console,
Trecutului găvane
Ţinând-o pentru noi,
Crescute sânt liane
Pe sumbrele pergole
Şi-a nepăsării role
Le deapănă vâlvoi.

Căci toată trudirea
Ca lungă liană,
Din ţelina seacă
Se-nalţă mai sus,
Numai conjunctura
Acum o îndeamnă
Spre latura vană
Din negrul apus.

II
Notorie ştachetă
E cumpa frământării,
Ce-n sus se ridică
Atunci când vrei s-o sai,
Încai vei crede-n vadră
Că-s valurile mării -
În ciutura uitării
Nici strop pe fund încai!

În jocu-ncercării
Nu-s semne atale,
Doar mersul polemic,
Cu pas priceput.
Sub orice bătaie
Se surpă o cale,
Dureaz-o agale
Iar de la-nceput!

Dar cum să o dureze
Un cuget sau o mână,
Ca piatra neclintită
A unui dulce grai?
- Mai bine cuget cată
Şi tu, deacum şi până
Ce s-a surpat pe-o rână
Uitarii să îi dai.

Decât deziluzii,
Pân' sceptică toată
Râvnirea-ţi se pare,
Nici ştii ce-ai ajuns,
Revede-ţi simţirea
În sine afundată,
Pe-acolo odată
Dureri au pătruns.

III
Doar negurile-albastre
Ca albile mindire
Spre depărtarea vastă
Cu vremea ce se duc,
De pe schelele drepte -
A cerului zidire,
În recea privire
Speranţa aduc...

Apusul se lasă
Şi umple o vale
C-o fină culoare
De-un ton purpuriu,
Ca râul ce scaldă
Prundişul cu-a sale
Eterice poale
De-un luci arămiu.

Se lasă peste cetini,
A lunii argintie,
Lumină diafană,
Şi blândul izvor
Încet fredonează
A sa melodie,
Cristalul lăsându-l
Să-i cadă uşor.

Doar râul o apă
O poartă în vale,
La coturi strunind-o,
Plisând-o în val,
Dar numai amonte
Mânată-i o soartă
Şi calea-i n-o lasă
S-ajungă la mal.

IV
Ades poate-un petic
De nour în aer,
Ce vântul îndreaptă
Spre necunoscut,
Să fie în furcă
La tort doar un caier,
Mânat de un vaier
Himeric şi mut.

Spre ce năzuinţă,
Spre ce aspiraţii
Se-nşiră votive,
Se-nchin epitaf?
Când toată gândirea,
Vacarm şi ovaţii
Sunt doar oscilaţii
Sub pâlcuri de praf!..

Precum în asfinţitul -
Rămasul colţ de foaie,
S-ar stinge rând în rănduri,
Cuvânt după cuvânt,
Aşa peste gândire
A nopţilor văpaie,
Se va aprinde-n urma
Trecutului avânt.

Ades te întreabă
Cu ce anchiloză
Mai scrie, mai poartă
Din zile în zi,
O mână stiloul
Cu ghimpii de roză,
Ce 'ntreabă-n psihoză:
"- A fi, a nu fi?"

poezie de Nicolae Burlacu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!