Versuri albe cu prozaic

în sânul iernii cerul e un mamelon,
cu buze de văzduh pruncul soarbe licoarea
prin pielea lui neagră hrăneşte amfibiu morminte,
acele eternităţi ale stomacului său
la care se divide domnul Dumnezeu
monstru (sacru) al lumilor,
sacrificat pe un altar de coajă a preacuvântului
irostit

la ţâţa iernii alăptează noaptea poeţilor
Dumnezeu se întinde pe podeaua viselor despre Sine,
îşi caută o nouă religie, trezind în palme scribii
stihurilor de rugăciune;
la ţâţa iernii aş putea şi eu să pălmuiesc alt dumnezeu
replăsmuind Constituţia Olimpului...
Că mare-i grădina Ta!!!

în lumea asta, Tată, de oriunde aş privi către sus văd numai ţâţe
în pantalonii Tăi doar poeţii
îţi mai sunt organe genitale, împerechindu-se
cu toată agoniseala mormintelor,
Tu vrei să te lepezi de religie, zici...
vrei democraţie?
omul se va închina Întrebării!

Nu...
... domnule Dumnezeu,
în sânul iernii, prin buze de lege de alb
mai lasă-mă să îndur, de cerneală
hemoragii interne-n interioare biserici,
cu Tine preot

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!