Transfigurare

Am rămas copac.
Mă sădiseră, în tinereţe,
bătrânii,
undeva la răscruce
de drumuri.
Cică aş fi reper
pentru drumeţi.

Mai spun
nişte babe nebune
că la mine, între frunze,
s-ar ascunde
diavolul şchiop,
care noaptea
leagă la ochi stelele,
tulbură izvoarele,
spurcă fecioarele,
ziua încurcă drumeţii
ducându-i în alte direcţii.

Am rămas apă.
Mulţi spun
că m-aud, uneori, plângând.
Ce stiu ei?
Aş vrea,
de multe ori, să fiu om,
să-mi ies din matcă
peste maluri, peste diguri,
să alerg pe câmpii,
să râd, să ţip,
să mă cert, să am
libertatea lor,
a oamenilor.
Îndur blestemul
de a mă lăsa purtată
în depărtări,
dusă de val.

Am rămas foc.
De paie, de dor, de ducă,
tăinuit, perfid, vesel,
plin de mister,
negru, roşu şi crem,
zăludă nălucă,
plin de cenuşă,
ard şi ard,
nu mă tem,
ard pe dinăuntru,
pe dinafară.
Copacul bătrân
din răscruce
arde în mine
gata să lase
mormane mari
de cenuşă,
leşie vineţie,
aşteptând apa din mine
să reverse peste maluri,
să zburde peste câmpie,
să râdă, să ţipe,
să stingă focul
de paie, de dor, de ducă.

Am rămas pământ.
Ţin copacul
iubindu-i rădăcinile,
hrănindu-i tulpinile,
înghiţindu-i frunzele.
Beau apele
primindu-le mângâierile,
opresc furiile,
ascult poveştile
îngropând cenuşile
ce le-au lăsat focurile,
nudele, zăludele
cele de paie, de dor, de ducă.

Am rămas aer.
Zbor, mă zbengui,
pletele fecioarelor
obraznic le răsfir,
feciorii îi îmbăt
cu licoarea zeilor
în jocul iubirilor.

Sufletul l-am modelat
din copac de la răspântii,
botezat cu vânt şi ape,
să-l ia pământu-napoi,
că mi-a spus de la-nceput
că mi-l dă cu împrumut.

poezie de Olguţa Luncaşu Trifan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!