Igrasie

Câteodată caii mei din smarald lucind pereţii
de poftesc sa pască liberi într-un lan de levănţică,
trec în zbor peste izlazul unde mov domnesc scaieţii
înspre vremea de-altădată de pe când eram eu mică.

Şi-i găsesc supuşi în şiruri şi în lanţuri înhămaţi,
aşteptând toţi feţi frumoşii ce fugit-au din poveste,
i-nvârtesc pocnind din bice clovni bătrâni şi scămoşaţi,
în decor crăpat de ipsos zugrăvit cu roşu peste.

Cum i-aş dezrobi din lanţuri şi-n poveste tropotind
i-aş mâna cu binişorul înapoi cu-ndemn şi semne,
noaptea le-ar uda copita cu un abur de argint,
însă, vezi, nu se mai poate, io-s pământ iar ei sunt lemne.

poezie de Steluţa Crăciun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!