Lui Eminescu

Voi nu mă ştiţi, fireşte, luminăţia voastră
pe-atunci eram sămânţă, sau nici măcar atât
umblam prin labirintul trupesc al unor oameni
din care unii, poate, vă vor fi şi văzut

ştiu doar că-n ziua-n care voi v-aţi născut pe lume
trei magi cu guri de aur, călăuziţi de-o stea
s-au pogorât din munţii Moldovei să vestească
un prunc domnesc cu fruntea heraldică şi grea

O super-novă, parcă, a explodat în iarnă
a fost şi un cutremur de tei în univers
(aceste semne, toate, le-au scris de fapt bătrânii
prin pravili şi cazanii, cu seve de neşters)

şi aţi crescut ca feţii-frumoşi, şi eraţi geamăn
cu candela de miere a limbii româneşti
aud că fiinţa voastră lăsa prin aer urme
de forma unui clopot oceanic tras de peşti

Aţi păstorit o ţară, apoi, cu sceptrul minţii
bătut tot în luceferi, argint şi-onihinos
şi astfel cum Danubiul ne străjuieşte sudul
la nord stă duhul vostru cel sfînt şi mânios

luminăţia voastră, voi nu mă ştiţi, fireşte,
îngăduiţi-mi, însă, a mă-nchina la voi
să vă ating cu buze evlavioase dreapta
picioarele bolnave în mirt să vi le-nmoi

Şi orice vas de sânge din trupul meu nevrednic
în clipa când se lasă la chei, în zori de zi
să îl botez cu vinul cel vechi al slovei voastre
fără de care, doamne, nici c-aş putea trăi

îngăduiţi-mi, dară, să vă urez din suflet
somn lin, şi raiul dulce, şi cugetu-mpăcat —
încolo, neamul vostru e bine şi v-ascultă
aşa cum se cuvine s-asculţi de-un împărat!...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor din Epistole Vieneze (1979)
Adăugat de Auditus
Votează! | Copiază!