Odă narciselor

Singur cutreieram ca un nor
Ce pluteşte pribeag peste plai,
Când numai ce zării un sobor –
Al narciselor galben alai,
Pe-al lacului mal, colo-n crâng,
Fremătând şi dănţuind în vânt.

Precum ale Căii Lactee stele
Ce-n noapte sclipesc necontenit,
Golful întreg păreau că-l străbat ele,
Întinzându-se la nesfârşit.
Zece mii văzui dintr-o privire,
Unduindu-se-n joc cu-nsufleţire.

Lacul dănţuia înspumat, dar ele
Îl întreceau prin a lor voioşie;
Cum să nu uiţi de gândurile rele
Într-o asemenea tovărăşie?
Le-am privit îndelung fără a bănui
Avuţia pe care mi-o vor dărui.

Şi azi, de stau întins pe canapea,
Copleşit de gânduri sau de plictis,
Cea mai dulce-i solitudinea
Când le văd scânteind iar în vis;
Atunci inima mi se-nveseleşte
Şi cu narcisele dănţuieşte.

poezie de William Wordsworth, traducere de Mihaela Tocuţ-Addy
Adăugat de Mihaela Tocuţ-Addy
Votează! | Copiază!