Setea şi nesaţul de cuvânt desăvârşit

De pe când eram copilă mi-ai prins ochiul căutării,
Ce mustea-n fragilul verde de pe ram abia-nfrunzit,
Mi-ai frapat sufletul-floare, ideal al neîmpăcării,
Şi pe cerul alb, al gurii viu Luceafăr mi-ai sădit...

Mi te-ai cuibărit pe suflet în colindele mirării,
Altoindu-ţe-n cuvântu-mi şi în măduva din os,
Tu ai descuiat zăvorul sângelui dulce-al visării
Şi pe creieru'-mi săpat-ai lung cărării de frumos...

Apoi, înrobind cu versul spre înaltă delectare,
Stelei umezi ai dat ochiu-mi, să te-aspire, călăuză...
Azi, Mărite Eminescu, scurgi lumină creatoare
Din eterna-ţi rugăciune rodnic te inspir pe buză...

Cu cât sorb, mai nealinată-i setea de-a te înţelege
Şi-nţelegerea însetează prin chemări fără sfârşit,
Darnic Cerul a lucrat geniul tău cu sfânta lege:
Să-mi fii setea şi nesaţul de cuvânt desăvârşit!

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!