Gene de smoală
În crângul meu aspru de-atâtea sălcii
Se-așază o lună pe marginea bărcii,
Iar lacul privește la mine cum tac
Și plute de iarbă din mine desfac.
Când păsări de noapte îmi cântă difuz,
Cu ochii lor galbeni spre cerul ursuz,
Absorb luciul apei în ochiul deschis
Un ochi care-mi ține un soare închis.
Mă rabdă pădurea, mă rabdă și cerbii,
Iar vântul mă-ntreabă de ce firul ierbii
Așteaptă, o vreme, luna de seară;
Să uite, să plece, să nu mă mai ceară!
Pe cerul sălbatic copacii se zbat,
Din crengi și din păsări îmi crește un pat,
Pe care m-așez cuminte, în tihnă,
Cu ochii mei galbeni pentru odihnă.
Apoi totul doarme. Oile rânduri
Se-adună în turmă moină de gânduri ,
Cocorii se rup în stol de mărgele,
Iar stolul de noapte mă poartă cu ele.
Aici m-am născut, la prima rafală,
Din vântul câinesc, în râul de smoală,
Aici sunteți voi și cu voi am crescut,
Aici mă sfârșesc spre un nou început.
poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre creștere
- poezii despre început
- poezii despre vânt
- poezii despre somn
- poezii despre seară
- poezii despre râuri
- poezii despre păsări
- poezii despre păduri
1 Ion Hrib [din public] a spus pe 6 ianuarie 2023: |
Aleargă voios citind, după tine și crește frumos copilul din mine. |