Chiar de caut un punct de sprijin
nu vreau să răstorn universul
merg pe vârful picioarelor să nu deranjez stelele
îmi place să cred că liniștea le ține nemișcate
nu-mi aleg nicio stea
nu vreau să fiu nedrept cu infinitul legându-mi viața de o unitate
nu desfac de mister constelațiile
nu caut prin niciun zodiac cărări vieții
cum nu-mi place să mă cramponez de ceea ce numesc destin
dar am așa o superstiție interioară care îmi vine din poveștile copilăriei
(mi le citeam singur și recunosc că alteram finalul de obicei fericit)
și dau personalitate fiecărei bucăți de cer
aproape că orice clipire de pe cerul nopții îmi șoptește despre imensitate
iar eu mă fac mic de tot
cât să mă pot întoarce înapoi
înapoi unde?!
poate înainte
spun poate pentru că într-un cerc este greu să găsești care este începutul
oare are început?!
un sens îi conferim trigonometric
în sensul apusurilor sau invers
de ce am spus apus și nu răsărit?!
oricum înapoi nu mă pot întoarce decât mergând înainte
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre început
- poezii despre viață
- poezii despre trigonometrie
- poezii despre superstiții
- poezii despre sfârșit
- poezii despre picioare
- poezii despre noapte
- poezii despre infinit
- poezii despre fericire
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.