Pescarul de stele

Undeva, într-o lume, departe...
Un bătrân prin oceane trăia.
Perinda printre valuri de noapte,
De pe cer stele-n barcă strângea!

Îngeraşii-i cântau peste seară
Cântecele uitate, din vechimi,
Şi în glas ştrengaresc timpul zboară,
Pescuind frumuseţi din nălţimi.

În mirare pe chipu-i cu fler,
Luminosul cel mic îl întreabă:
-De ce strângi stele ninse de cer,
Ce au bucle-arămii, fără nalbă?

-Prea bolnave-s, uitate să moară,
Din speranţe s-au ivit în neant,
Le păstrez ca o sfântă comoară,
Patimi multe-s, din visul vibrant!

Iată-aceasta, nestemată frumoasă,
Dintr-o inimă, cândva, s-a născut!
Marinarul vrând-să vină acasă,
Rătăcind peste mări s-a pierdut!!

-Şi la ce-ţi folosesc aşa multe,
Prin cărările fără sfârşit,
Din eter numai stele căzute,
Mergi prin căi neumblate de mit?

-Nici nu ştiu, îi răspunse bătrânul,
Voi pluti doar pe zări aurii,
Căci speranţe se-aprind din oceanul,
Cel adânc al lumilor vii!

Şi aşa perinda călatorul,
Singur chip prin străfunduri de cer,
Şi pe cale lumina cu tot stolul,
Îngeraşii-n orizont de mister.

Nu avea nicio rudă pescarul
Pe tărâmuri, nici în peştera sa,
Iar părinte îi era tot oceanul
Liniştit, ce prin vise-l ducea!

Se-ntorcea când şi când în sălaş,
Stele stinse-aducea radiind,
Medita cu bineţe, iavaş,
Ca un soare cu raze lucind!

Într-o zi în oceanul de oaze,
Prinse-n mână o stea orbitoare,
Picura printre degete-i raze,
Fremăta cu lumini nălţătoare!

Cucerit de a sa frumuseţe,
Cu mirare îndelung o privi -
Palpitând, îi vorbea cu blândeţe,
Căci cu dragostea-n piept îl lovi!

Fericirea-l cuprinse în braţe,
Parcă-i totul ce el îşi dorea,
Niciodată-n simţiri nu vibrase,
Cu iubire doar pe ea o vedea!

-Părăseşti dintr-o dată menirea,
Stele ninse de ce nu mai vrei?
Îngeraşi-s mâhniţi de privirea,
Fascinant ce-i de flacăra ei.

-Poate asta am vrut toată viaţa,
Rătăcind, căutând chibzuiam,
N-am simţit niciodată zeiţa
Răsărită când stele-adunam!!!

Se simţea împlinit, azi, bătrânul,
Steaua magică, fremătând, îi vorbea,
Numai e singurel, ca străinul
Ce prin lume ne-mplinirea-l fierbea.

Trecând timpuri peste zarea-nstelată,
Pe ocean cu dogoarea în goană,
Steaua arse, îşi pierdu vlaga toată,
Rază roşie deveni ca icoană!

O strânse la piept cu căldură
Pescarul, spre viaţă-ai reda,
Dar steaua prin ochi şi prin gură
Suflul vieţii-i ieşise din ea.

-Ce să fac ocean enigmatic?
Tu, eşti tatăl ce dai sens în toate!
Dar răspuns nu primi şi-i apatic,
Scufundat deznădejdii şi-n moarte.

Îngeraşii-i priveau suferinţa,
Îi grăiră cu tremur în glas:
-Doar pe tine te ştim, eşti fiinţa
Ce-am nutrit şi cu tine-am rămas,

Să nu pleci spre tărâmul de frângeri
Pentru steaua ce s-a dus în argilă!
Picurau rugăciuni bieţii îngeri,
Lacrimând peste pânza-i fragilă.

-Voi nu-mi ştiţi picătura din piept,
Pentru facerea asta-m venit,
Le vorbii luminat şi-nţelept,
Pescarul ce la stele-a suit!

O barcă plutea prin luciri
Şi-un suflet de corp se desprinse,
Mureau printre îngeri doi miri,
Dar Iubirea atunci se născuse!!!

după o poveste de Mihaela Mereuţă

poezie de Aurel Petre (22 decembrie 2018)
Adăugat de Aurel Petre
Votează! | Copiază!