Pădurea care se stinge
Am cunoscut pădurea care se stinge
pustiul răvășit până la cer
și am rămas c-un suflet care-și plânge
zadarnic soarta plină de dureri...
Dorind etern a cerului lumină,
înfiorata stelelor sclipire,
am căutat și liniștea divină,
omagiul vieții-n tainica iubire.
Și am zărit chipul tău miraculos
cu ochii tăi privind ca o nălucă,
lăsând în suflet golul dureros
și un fior ce fruntea mi-o asudă...
De-atunci merg tristă pe cărarea dusă
și în imensul plin de stropi de soare
și de revăd mormanul de cenușă
mă-ntreb și-aștept să văd: dispare oare?
poezie de Eugenia Calancea (4 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre durere
- poezii despre tristețe
- poezii despre suflet
- poezii despre stele
- poezii despre păduri
- poezii despre plâns
- poezii despre ochi
- poezii despre lumină
- poezii despre iubire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.