Un păcat numit Apollo
Ești păcatul vieții mele și mă iert că te mai port,
Ca pe-o salbă de mărgele, ca pe-o haină de import.
Te-ai zdrelit pe ici pe colo, te-am cârpit cu borangic,
Dar îmi ești și-acum Apollo, deși ești un pic mai mic.
Te păstrez prin buzunare, în poșeta de oraș,
Să-mi fii muză. Ce onoare! Și spre seară amoraș.
Te hrănesc cu poezie și de sete-ți pregătesc
O licoare azurie, de pe buze ce-nfloresc.
Ai cam obosit de-o vreme și te plângi ca un moșneag
Și te zbați între dileme. Doar nu vrei să mă retrag!
Ți-e cam dor de libertate și ai vrea din nou să zburzi,
Dar, eu nu te-aud, iubite, că sunt surdă între surzi.
Și-ai să stai aici cu mine, până-n ultimul minut,
Că îmi ești păcat, știi bine, și cu tine am crescut.
Și de-o fi să mori tu primul, te voi împăia, să știi-
Las' s-aștepte țintirimul! Eu te țin printre cei vii,
Să mai scriu câteva versuri, (fără tine n-aș putea)-
Cum să te îngrop, Apollo, când și mort ești steaua mea?
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre poezie
- poezii despre moarte
- poezii despre viață
- poezii despre vestimentație
- poezii despre versuri
- poezii despre timp
- poezii despre stele
- poezii despre seară
- poezii despre plâns
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.