Focul florilor dalbe
În Regatul de Nord, revenit din eter,
Galopează, în zori, fiul Marelui Ger,
Așternând sub copite săgeți ce se-nfig
În pământul cuprins de un ropot de frig.
Din privirea-nghețată aruncă ninsori
Ce transformă în alb tot ce-nseamnă culori,
Iar în urmă ridică, în vuiet cumplit,
Viscoliri ce-ngrozesc și anunță sfârșit.
Și aleargă, aleargă, trecându-și prin zări
În copite-nvelite-n ai iernii fiori,
Moștenirea de gheață a Marelui Ger
În Regatul de Nord, cu o parte din cer.
Se oprește curând și scrutează, mirat,
O lumină de care credea c-a uitat
Și-i apare acum licărind ca o stea
Rătăcită-n deșertul sticlirii de nea.
E mai vechiul dușman, e năvalnicul foc
Ce apare prin inimi în ierni cu noroc
Alungându-le doruri, tristeți și ninsori,
Prin ferestre-ncărcate cu dalbele flori.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre alb
- poezii despre iarnă
- poezii despre foc
- poezii despre uitare
- poezii despre tristețe
- poezii despre sfârșit
- poezii despre noroc
- poezii despre ninsoare
- poezii despre moștenire
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.