Mi-au înnebunit copacii...
Au înnebunit copacii
Dezbrăcați acum spre iarnă,
Rezemați cu toți aracii,
Hainele pe jos le toarnă.
Ori s-au supărat pe mine,
Că-s și eu nebun ca ei,
Bântuit între ruine,
Liniștit cu un condei.
Poate vor să mă iubească
Printre crengile-aiurite,
Iar pe frunze să doinească,
Doruri multe-ntipărite.
Vor să mă-nvelească-n frunze,
Doina-n cânt să mi-o alinte,
Stelele să-mi fie muze,
Sub copaci îmi fac veșminte.
A înnebunit și frigul,
Ce îmi țese os cu os,
Zgribulit e pipirigul,
Broaștele se lasă jos...
Mi-au înnebunit toți pașii,
Clătinați prin dansuri șchioape,
Să învăț eu toți copacii?!...
Cum să sară țoape, țoape...
Las pădurea grobiană,
Dezbrăcată, necioplită,
Eu ma culc într-o poiană,
Doina-n cânt, îmi e jelită...
poezie de Viorel Daniel Pop
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Viorel Daniel Pop. [Vezi și următoarele:
- poezii despre vestimentație
- poezii despre nuditate
- poezii despre copaci
- poezii despre învățătură
- poezii despre supărare
- poezii despre stele
- poezii despre păduri
- poezii despre nebunie
- poezii despre iubire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.