Sonetul cerului tomnatic

Şi a-nceput să plouă dintr-odată,
Iar noaptea neagră vălul şi-a întins
Pe-o lume de lumină-abandonată,
Cu stele ce sclipirile şi-au stins.

Şi s-a făcut atât de frig afară
Şi-n cerurile ce plângeau în noi,
Încât şi sufletele-au început să ceară
Seninul de-altădată, înapoi.

Te-am căutat c-o tainică lumină
Şi te-am găsit zâmbind spre-acele flori
Ce-nalţă amintirea din ruină
Şi-n suflete crează noi fiori.

Ne-mbrăţişăm sub cer lipsit de vină,
Albastru şi tomnatic, fără nori.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!