Suflul

Fii aici, rupe clipa, tendoanele ei albicioase!
Timpii lumii sunt în agonie... planşeul caselor
primeşte ploile firav,
tună...
Podul dintre eu şi obeliscul universului balansează; mai este atât de puţină lumină
în ceara ce se topeşte lângă sfinţi!

Poate va renaşte sentimentalismul, vei fi iar
în marşul lui azi cu nostalgiile tale,
un fel de pendul ce amortizează căderile libere.
Poţi să îmbraci copacii cu mâinile lui Manole,
să le zideşti coroana imaginară sau să transformi Anele în pereţi ai cerului.

Sub cupola uriaşă trecutul fluieră după destin,
câinii prezentului latră furibund iar tu, om-cu-pene-răzleţe
devii fusiform, longilin, îţi atârnă mâinile până
lângă moartea părintească
pe care o palpezi, aortă a unui suflet-pitecantrop.

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!