Apă şi foc

În mine râuri-râuri curg şi valuri se ridică,
Spărgându-se de abisale ţărmuri neumblate,
La mine-n suflet zarea a devenit prea mică,
Sentimentele de împlinire prea de mult uitate.

Răsar uneori ca florile de colţ, din loc în loc,
Pe culmi nebănuite încă lauri caut să adun,
E apa cea din care sunt făcut, iar nu din foc,
Pe ţărmuri mi-am găsit poteca, nu un drum.

În marea mea se odihneşte un petic de cer,
Creste de valuri rătăcite se întorc din larg,
Când din pustiuri luna le-a chemat în prag,
Să umple iar singurătatea ţărmului stingher.

Şi-acum, din craterul amurgului încins,
Zadarnic se mai zbate în văzduh tăcerea.
Când obscură, lumina nopţii nu s-a stins,
Doar lacrima iubirii şi-a pierdut puterea.

poezie de Adrian Silviu Mironescu
Adăugat de Dora Raducanu
Votează! | Copiază!