Ecoul din urmă

Imi pun costum albastru de omag
Intâlnind moartea ce cântă ca un mag
Si nebun la un dans de rochie o trag
Prin păduri de stejari şi de fag
Printre brazi ce-mi cântă-n piept cu drag.

Ducând-o în cuibul meu-n frunte de munte
Rugând-o să sară-n prăpastie-nainte...
Si-oi veni şi eu zâmbind cuminte
După ce-oi-nalţa-n zbor cuvinte
De piatră ce-mi şad sarge prin minte.

Aruncate-n inimă precum termite
Ce tu, domnişoară,.. le pui în minte
In plăci de slove ştiute dinainte...
De toţi pe aici cuvântate
Că ne năştem, să te-ntâlnim moarte!

Precum nici nu ai scrie o carte
Şi-i cunosti finalul cu deşarte
Povestiri în lume ascultate,
Părând că aproapele e departe...
Şi depărtarea doar o moarte!

Ce eu o simt, o altă prăpastie
De unde să te înalţi cu graţie
Dansând aici fără să-nfingi cuie,
Căci le baţi-n a zborului feerie...
Cu a morţii.. ecou de prăpastie.

Căci unde-nfingi se naşte piatră
Ce nu-i a celui ce pare vatră...
Cu aţa vietii e legată dură!
Ca o lumină moartă-n găură neagră
Ce-şi absoarbe ecoul din urmă...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!