Reflexe

răsuflă tăcerea, încremeneşte zarea
pierdută e uitarea în stâncă de piatră
păsări singuratice se pierd în noapte
răsună o apă prin ochiuri de munte
trec oglinzile timpului printre clipe amputate
reflexul cuvântului nerostit, la tâmplele sufletului
pe buze port legenda
în zborul unui pescăruş peste ape
sub raze arse de lună, sună agonic tăcerea
pe pragul sufletului ascult ţipătul vântului
mă chem în taina sacră a sărutului
pe aripi frânte gândul poartă cuvântul
ţipăt de pasăre peste ameţitoare ape
mă cheamă abisul, uitat este visul
fug, în răsfrângerea nopţii pe pleoape
ruga răsună în gând, căutând iarăşi un drum
în altarul sufletului clopotul bate şi bate
suspină timpul în palmă
plânge trupul singuratic pe buze de aramă
peste lac, zbor retezat de păsări sălbatice
seara se întorc la mal chemările
se scutură zările, ţipă depărtările
gândul se frânge pe buze flămânde
plutesc aievea pe ape, biet pescăruş singuratic
în vale plânge oraşul, a jale, nimeni în cale
mă caţăr pe spini spre munţii semeţi
mă ard depărtările, cad, mă ridic, în zbuciumul apei
la final cântam la o lăută
povestea unui om ce a visat odată

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!