Străino

De când ai apărut, minune,
Ca o Morgană întrupată,
M-am transformat dintr-un tăciune
În flacără învolburată.

Chiar nu-mi ajunge penitenţa
De a trăi însingurat?
Vii tu să-mi tulburi existenţa
Dorindu-te? Să-mi fac păcat?

Căci ard în propria-mi fiinţă
Să-mi mistui poftele păgâne,
Zăcând nebun de neputinţă
Mă descompun in mici fărâme.

Te plăsmuiesc adeseori
Şi mi te simt, aici, cu mine,
Mirosul tău, miros de flori,
Se duce veşnic şi revine.

Habar nu ai că te privesc
Cum treci în fiecare seară
Prin faţa mea şi nu-ndrăznesc
Să calc în urma-ţi princiară

Esti doar o umbră diafană,
Atât de eterată esti,
Nu mai pun geană peste geană
Pe lângă mine când pluteşti.

C-am să te-ador mereu, străino,
Din iadul meu întunecat,
Când noaptea te strecori, felino,
În gândul meu înflăcărat.

Rămâi, frumoaso, doar în gând,
O, dulce, păcătoasă vină,
Să zac în iadul meu, arzând,
Tu, plăsmuieşte-te-n lumină...

poezie de Florentina Mitrică
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!